Criza ca metodă de negociere

„Criza gazelor”, aşa cum a fost botezat şantajul rusesc asupra Europei, declanşat în toiul acestei ierni, a luat sfârşit abia ieri, numai după ce autorităţilor de la Moscova le-a fost împlinit hatârul, prin excluderea unor clauze indezirabile din acordul privind reluarea livrărilor de gaze naturale prin Ucraina. Fără îndoială, războiul gazelor a fost planificat, dirijat şi încheiat de Kremlin, chit că pentru depăşirea situaţiei a fost nevoie de intervenţia UE, în persoana premierului ceh, Mirek Topolanek. Ruşii s-au prefăcut că „s-au lăsat înduplecaţi” şi speră că, astfel, scopul pe care îl urmăresc prin aceste acţiuni va fi atins.
Din start, trebuie să constatăm că recenta criză, care, să sperăm, s-a epuizat, are prea puţine conotaţii economice. De aceea, este greşit să privim lucrurile doar prin această prismă. Şi această ieşire a imperiului de la Răsărit are la bază raţionamente eminamente (geo)politice.
Agresiunea de la începutul acestui an este un episod dintr-o bătălie de anvergură, care a început mai demult, pe mai multe planuri, şi prin care Rusia vrea să-şi impună treptat interesele geostrategice. Trebuie să constatăm că liderii de la Kremlin ştiu foarte bine să negocieze, iar poftele lor sunt prea mari pentru a putea fi acceptate în cadrul unor negocieri civilizate, calme. De aceea, ei au creat condiţii de force majore pentru partea de la care intenţionează să obţină ceea ce-şi doresc. Se ştie că este mult mai simplu să negociezi şi poţi obţine mai multe de la cel care nu are de ales. Astfel, în lipsa unei alternative, Europa şi Ucraina au fost nevoite să accepte condiţiile impuse de Moscova, chiar dacă, momentan, acestea nu schimbă situaţia (care a fost invocată ca pretext pentru declanşarea agresiunii). Ceea ce urmăreşte Rusia urmează să se producă ulterior, iar evenimentele de la începutul acestui an sunt doar un preludiu.

Lecţia neînvăţată se răzbună

De câţiva ani buni, Moscova aplică în dialogul său cu lumea civilizată şantajul economic. Aşa s-a întâmplat şi cu Georgia, o ţară mică dar curajoasă, care a rămas fără gaze naturale în plină iarnă, însă tragedia sa, deloc mai mică decât cea de acum, a fost trecută cu vedere, numai din cauză că a fost „o tragedie personală”. Atunci, Europa nu a înţeles mesajul ascuns al acţiunilor Kremlinului. A urmat şantajul vinurilor, a cărui victimă a fost Moldova, precum şi şantajul gazelor naturale din 2006, care i-a avut ca protagonişti tot pe Ucraina şi UE. Europa s-a alarmat abia după ce ruşii au lăsat-o fără gaze naturale. Atunci au fost animate discuţiile despre necesitatea găsirii unor surse alternative de alimentare. Proiectul NABUCCO însă, a lâncezit. Lecţia neînvăţată se răzbună.
Poate că după recentul şantaj rusesc, marile cancelarii europene nu vor mai avea iluzii vizavi de intenţiile Moscovei de a impune Europei dependenţa energetică şi de a restabilit dominaţia în spaţiul ex-sovietic. Că Rusia joacă tare şi că nu va renunţa niciodată la planurile sale revanşarde era clar încă din 2006, când Ucraina a fost victima unui scenariu similar, dar şi în vara anului trecut, în urma invadării Georgiei. După ambele ieşiri, cu urmări extrem de grave, autorităţile ruse au reuşit să iasă basma curată (adică fără niciun fel de sancţiuni). Încurajat, probabil, de lipsa unei reacţii prompte şi hotărâte din partea Europei la aceste acţiuni reprobabile, Kremlinul îşi continuă jocul agresiv, urmărind, de fiecare dată, două scopuri: promovarea intereselor sale geostrategice şi pedepsirea ţărilor-rebele din fosta URSS. Deocamdată, ţintele prioritare sunt Ucraina şi Georgia, ţări care şi-au declarat deschis intenţiile de a adera la NATO şi UE.

Ruşii vor să-i sugereze Europei o soluţie sinucigaşă

Prin acţiunile de la începutul acestui an, Rusia ar vrea să sugereze Uniunii Europene că Ucraina este un partener nesigur, pe care nu te poţi baza. Cu siguranţă, colosul de la răsărit are şi o soluţie pentru ca această situaţie să nu se repete: urgentarea lucrărilor de construcţie a celor două conducte de gaze care ocolesc Ucraina (ţară prin care sunt transportate 80 la sută din volumul de gaze naturale ruseşti): South Stream şi Nord Stream. Acestea stagnează din cauza împotrivirii mai multor ţări. Acum, Rusia speră că va obţine undă verde. Dacă Europa va merge pe mâna ruşilor, ceea ce pare a fi soluţie poate deveni un act de sinucidere şi Vestul continentului va deveni definitiv dependent de gazele naturale ruseşti. Mai este nevoie de alte dovezi?
P. S. În context, este simptomatic raportul UE, prezentat la începutul lunii martie a anului trecut, la Bruxelles, de către comisarul Uniunii Europene pentru politică externă, Javier Solana, şi comisarul pentru relaţii externe, Benita Ferrero-Valdner. Prin acest document, guvernele ţărilor europene au fost avertizate despre începutul unui nou război – războiul pentru resursele energetice. „În următorii 10 ani, ar putea apărea conflicte serioase din cauza concurenţei acerbe pentru accesul la resursele energetice şi controlul asupra acestora”, se arată în acelaşi raport, potrivit căruia, din cauza încălzirii globale, problema securităţii energetice a Europei devine tot mai stringentă, inclusiv din cauza radicalismului politic. La rândul său, Rusia a elaborat şi urmează să adopte, luna viitoare, „Strategia securităţii naţionale până în 2020″, care prevede că „în lume se va încinge concurenţa pentru controlul asupra resurselor energetice”. În opinia autorilor strategiei, „lupta pentru hidrocarburi poate degenera într-o luptă militară şi nu este exclusă aplicarea forţelor militare pentru soluţionarea acestor probleme”. În astfel de circumstanţe, este şi mai periculos ca Rusiei să i se asigure rolul de monopolist în asigurarea Europei cu resurse energetice.
Ioan STRELCIUC